Poezia si dramarturgia epocii pasoptiste

Perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat inceputul poeziei noastre romantice. Poezia paşoptista pune bazele liricii moderne româneşti.

          Ea răspunde, în general, direcţiilor şi principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul “Introducţie” din primul număr al revistei Dacia literară, în sensul că este o poezie socială, adaptată la momentul istoric si chiar politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirma cu putere spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale poeţilor.

          Ceea ce îi uneşte pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie în adevarate manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale, pentru dreptate socială.           Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu exprimare directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. se completează cu mediţatia asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al creatorului-bard, al ruinelor,etc.    
 
   Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşoptişti împletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat si o mare varietate de specii literare.
          Ideea naţională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma ataşamentului la valorile poporului,ale pământului şi ale tradiţiilor româneşti (Gh. Asachi, La patrie, C.Bolliac, O dimineaţă de Caraiman, I.Heliade-Rădulescu, Zburătorul), a elogiului realizărilor poporului (Gh. Asachi, La introducerea limbii naţionale în publică învăţătură, C.Bolliac, La cea întâi corabie românească), a prezentării trecutului ca model pentru prezent (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia, I.Heliade-Rădulescu, O noapte pe ruinele Târgoviştei).
          Un loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire de elemente epice, lirice şi dramatice, poate cea mai complexă specie a a momentului, în care, sintetizând, patetismul cu patriotismul şi cu valorile morale, poeţii devin cântăreţi ai trecutului glorios.
     Se afirmă artistul-cetăţean, exponent al conştiinţei colective, aşa cum se observă în poezia “Un răsunet” a lui Andrei Mureşanu sau “Anul 1840” a lui Gr. Alexandrescu.
     Poezia epică: balada de inspiraţie folclorică (Ion Heliade-Rădulescu, Zburătorul), balada istorică (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare, Mircea şi solii), poemul (Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai), legenda (Vasile Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi), fabula (Alexandru Donici, Fabule, Grigore Alexandrescu, Fabule), snoava în versuri (Anton Pann, Povestea vorbei), epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida, Dimitrie Bolintineanu, Traianida).

   Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor sociale constituie o altă caracteristică a literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitate moravurile societăţii,condamnând cu fermitate abuzurile si nedreptăţile manifestate în epocă. 

     Se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii, alături de revenirea spre valorile morale şi artistice ale spiritualităţii româneşti.  Scriitorii devin conştienţi că literatura şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru naţional, a surselor tematice si de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria naţională.

              Un alt pilon tematic îl reprezintă critica societăţii   contemporane,   sub  forma  satirei    ( Gh. Alexandrescu, Satira.Duhului meu,  Gh. Asachi, Soţie de modă)  şi    a fabulei (Gr. Alexandrescu, Câinele şi căţelul, Gh. Asachi, Musca şi carul, I.Heliade-Rădulescu, Cumătria cioarei, când s-a numit privighetoare).

Al. Russo inaugurează în literatura română poemul în proză. Acesta se adreseaza generaţiei sale, pentru a atrage atenţia asupra meleagurilor patriei, asociând frumuseţile naturii mărturiilor unei istorii străvechi.

Pentru a comunica dinamismul istoriei, pe de o parte, şi pentru a prezenta aspectele fundamentale ale unei epoci pline de nelinişte, zbucium si măreţie, pe de altă parte, poeţii şi-au ales drept modalitate de expresie artistică legenda – specie literară plină de patos şi de evocare.

     Dramaturgia este reprezentată de Vasile Alecsandri, prin “Iorgu de la Sadagura”, scriitorul ironizând tendinţa de a imita Occidentul în ciclul     “Chiritelor”, în care micul provincial este satirizat într-o manieră ce-l precede pe Caragiale, sau prin “Despot-Vodă”, o dramă 

  istorică. In general, încercările „dramatice” ale epocii (multe dintre ele rămase nepublicate, dar şi cele ale lui N. Istrati, Al. Pelimon, C. Halepliu, I. Dumitrescu, G. Baronzi, V. Maniu, Al. Deparateanu, C. D. Aricescu, chiar şi cele ale lui D. Bolintineanu etc.) sunt putţin valoroase din punct de vedere artistic, dar ele prezintă interes pentru istoria constituirii acestui gen în literatura română şi au meritul de a fi veritabile documente şi mărturii ale vremurilor trecute.

         Observăm astfel că poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. În unele opere se îmbină trăsături ale mai multor specii.

    

     Poezia lirică: pastelul (Vasile Cârlova, Înserare, Ruinurile Tărgoviştii, Vasile Alecsandri, Pasteluri), idila (Vasile Alecsandri, Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul întristat, Dimitrie Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii, Vasile Alecsandri, Steluţa), meditaţia (Grigore Alexandrescu, Meditaţie, Umbra lui Mircea. La Cozia, Anul 1848, Ion Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele TărgoiHşteî), oda şi imnul (Vasile Cârlova, Marşul oştirii romane, Vasile Alecsandri, Odă ostaşilor romani, Hora Unirii, Deşteptarea României, Andrei Mureşanu, Un răsunet), satira şi epistola (Grigore Alexandrescu, Satiră, Duhului meu, Vasile Alecsandri, Epistolă generalului Florescu).

    

      Scriitorii paşoptişti au avut  vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură.

   Paşoptismul literar s-a manifestat într-o juxtapunere de curente literare, directii estetice si stiluri, coexistând laolaltă elemente iluminişte cu cele de neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic şi naţional, toate in formele romantismului, ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern, în descendenţa celui francez.

 Faptul că literatura româna a păşit pe calea „europenizării” cu întârziere a exercitat o influenţă vădită asupra ritmului de dezvoltare şi asupra căutărilor ei ideatico-artistice. Orientarea spre înnoiri radicale, tendinţa de sincronizare la toate nivelurile cu ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cultural constituie caracteristica principală a paşoptismului.

  Invăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţele cunosc o dezvoltare fără precedent.Iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, ,creşte numărul revistelor şi al altor  periodice,al cărţilor tipărite în tiraje mari, se formează un public cititor, se organizează biblioteci de literatură beletristică,se infiinţează o viaţă artistică specific românească, bazată pe  tradiţia populară, ia amploare mişcarea de culturalizare a maselor.

         Per ansamblu, literatura paşoptistă s-a dovedit a fi democratică, naţională, educativă, ea având şi dificila sarcină  de a forma un public,

de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului.

         În numele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus bătălia pentru o limbă unitară, cu conştiinţă clară că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii naţionale.Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie şi,pronunţându-se în problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat,în limitele necesităţilor impuse de dinamica socială şi culturală.

Doctrina literară, câta a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a impiedicat pe scriitori să aspire,conform personalităţii fiecăruia,la un frumos etern, la totalitate şi determinare, cu convingerea că realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin cuvânt.

 Bibliografie : http://www.didactic.ro/

                                 https://www.youtube.com/